Există oameni care pleacă dintre noi brusc, fără un cuvânt, fără un semn. Și există alții care, înainte de a trece dincolo, par să vadă ceva ce noi, cei rămași, nu putem înțelege. Tatăl meu a fost unul dintre ei. Omul care a văzut moartea… și care, pentru o clipă, a privit într-un loc în care noi nu avem acces.
Ultimele priviri
În ultimele zile, ochii lui se schimbaseră. Nu mai erau doar ai unui om bolnav sau obosit. Erau ochii cuiva care vede mai departe decât putem noi vedea. Uneori se uita într-un colț al camerei și zâmbea încet, ca și cum cineva drag ar fi venit să-l întâmpine. Alteori, se pierdea în gânduri adânci, cu o liniște pe care nu o mai avusesem niciodată în familie.
Nu era frică în privirea lui. Doar o împăcare stranie, tulburătoare, aproape frumoasă.
Când l-am întrebat ce vede, a spus atât:
„Nu e sfârșit. E doar o trecere.”
Atunci am înțeles că deja era cu un pas dincolo de noi.
Când moartea nu mai sperie
Pentru noi, moartea este un cuvânt greu, un zid, o rană. Pentru el, în ultimele clipe, părea să fie un drum, o lumină, o întâlnire. Nu am să știu niciodată ce anume a văzut. Dar am simțit că nu mai era singur, că ceva sau cineva îl aștepta.
Acea siguranță, acea liniște, acea clipă de pace — toate au fost o mângâiere pentru noi, cei care îi eram martori.
Mulți oameni povestesc despre lumini, despre căldură, despre chipuri dragi. Poate tatăl meu a văzut același lucru. Poate că pentru o secundă, înainte ca trupul să cedeze, sufletul lui s-a ridicat puțin mai sus decât putem noi urca cu gândul.
Moștenirea unei plecări
De când s-a dus, mă gândesc la ce a rămas. Nu doar amintiri, nu doar fotografii sau vorbe spuse. A rămas acea liniște din ultimele lui clipe, acea certitudine că nu pleca spre nimic, ci spre ceva. A rămas felul în care moartea, pentru el, nu a mai fost un final, ci o eliberare.
Și, fără să vrea, m-a învățat și pe mine să nu mă tem de ea.
Tatăl meu a văzut moartea.
Eu am văzut, prin el, curajul.
Și în acel curaj, un fel nou de a înțelege viața.
Un om nu moare cât timp îl porți în tine
Chiar dacă trupul lui nu mai e aici, prezența lui nu a dispărut. Uneori o simt în tăcere, alteori în liniștea dimineții, în gestul pe care îl fac fără să-mi dau seama, în felul în care îmi alin durerea.
Poate că acesta este adevărul pe care el l-a văzut înaintea mea:
că moartea ne ia doar forma, nu și iubirea.
0 comentarii