La mine în sat, colindețele nu se făceau în Ajun.
Se făceau pe 23 decembrie.
Era o seară așteptată cu emoție, cu obraji roșii de frig și cu buzunare pregătite pentru covrigi. O seară în care satul prindea viață, iar copilăria avea propriul ei ritual, simplu și plin de sens.
O tradiție mică, cu suflet mare
Ne strângeam pe înserat, îmbrăcați gros, cu fulare până peste gură și cu glasurile încălzite de nerăbdare. Băteam din poartă în poartă și cântam colindețe, nu pentru bani, nu pentru cadouri mari, ci pentru bucuria de a fi primiți.
Oamenii ieșeau în prag cu zâmbetul pe buze.
Casele erau luminate, iar din curți se simțea miros de sărbătoare.
Și, aproape de fiecare dată, primeam covrigi.
Covrigii care aveau gust de copilărie
Nu erau covrigi simpli.
Erau calzi, uneori ușor tari, alteori moi, dar aveau un gust pe care nu l-am mai regăsit nicăieri. Gust de grijă, de tradiție, de „te așteptam”.
Îi înșiram pe sfoară sau îi țineam strâns la piept, ca pe o comoară. Și nu conta câți erau. Conta că erau primiți cu drag.
Bunicii și satul care respira Crăciun
La bunici, colindețele aveau un aer aparte.
Curtea lor era mereu deschisă, iar bunica ne aștepta pregătită, cu șorțul pe ea și cu covrigii deja la îndemână. Bunicul zâmbea din prag, mândru parcă de glasurile noastre subțiri.
Satul întreg părea că respiră la unison. Nu era grabă, nu era zgomot, doar colinde, pași pe zăpadă și râsete stinse.
O bucurie care nu avea nevoie de mai mult
Nu ne gândeam la telefoane, la poze sau la „cine are mai mult”. Trăiam momentul. Cântam, primeam covrigi, mulțumeam și mergeam mai departe, cu inimile pline.
Astăzi, poate că aceste tradiții se pierd încet. Dar ele trăiesc în amintirile noastre, în felul în care alegem să vorbim despre ele și să le păstrăm vii.
Ce ne-au învățat colindețele
Ne-au învățat:
- bucuria lucrurilor simple
- recunoștința
- puterea comunității
- frumusețea tradițiilor mici
Și, poate cel mai important, ne-au învățat că magia Crăciunului nu stă în cât primești, ci în cât de deschis îți este sufletul.
0 comentarii