Cu dor de tată inima plânge
Au trecut 11 ani și totuși simt ca și cum ar fi fost ieri. O zi în care te-am văzut, atât de slab. Inima mea simțea un glonț în ea, se simțea inertă. Nimeni nu înțelegea că eu nu voiam să te las să pleci, refuzam. Dar cine să înțeleagă ce era în inima ta pură de copil? Ei nu știau decât să se plângă de cum o să fie după ce nu vei mai fi. S-au gândit măcar vreo clipă că fata ta te va căuta clipă de clipă? Îți va simți lipsa când va fi prima dată rănită de un băiat, va simți nevoia de sfatul tatălui ei. Iubirea lui îi va lipsi în fiecare clipă când va vedea pe stradă fetițe luate în brațe de către tați.
Cu dor de tată inima plânge
Îi va înțelege oare cineva durerea sau o vor crede nebună? Nebună că nu trece peste. Este considerată o copilă pentru că se alintă sau are dorințe.
E frumos să-ți fie dor atunci când e o forma de alint de genul: “lasă-l, dragă, sa stea câteva zile și fără tine, să vezi ce dor îl apucă”, faza la care nu îl apucă numai pe el, ci te lovește și pe tine de nu te vezi. Sau când ți-e dor de stat la o vorba cu cea mai buna prietenă, sau de mâncarea bunicii și o regăsești într-o mireasmă apăruta parcă de nicăieri.
Mie mi-e dor de tata! Și e dorul acela de cursa lunga, de nestăvilit, acela care, vrei-nu vrei, te învață să trăiești cu el și devine parte din tine. Ma înghesuie de 11 ani , uneori am impresia că nu lasă aerul să intre, alteori se retrage aparent, perfid, doar pentru a-și întări forța.
Tata trăiește însa cu putere în amintirile mele. Îl regăsesc la tot pasul: în pasiunea mea pentru inginerie și științe exacte, în firea mea temperamentală care arde pentru un moment fără a lasă loc ranchiunei, în hotărârea și încăpățânarea care se învesc când îmi apar convingerile, în cheful nebun de a cutreiera lumea în lung și-n lat.
0 comentarii