Porneam trecând puțin granița peste Dunăre
O amintire foarte frumoasă, banchetul din clasa a XII-a, final de liceu, toți erau speriați de BAC. Alegeam ca ultima călătorie cu colegii să fie la vecinii noștri, bulgari. După coada de la vamă, ajungeam pe tărâm bulgăresc.
Oboseala drumului își spunea cuvântul, toți adormeau.
Porneam trecând puțin granița peste Dunăre
Ajunși în Nisipurile de Aur, la hotelul unde eram cazați, am văzut frumoasele peisaje ce ne-au tăiat respirația.
Era frumos și noi extrem de fericiți că am ajuns.
Hotăram să mergem să facem o plimbare pe plajă. Acolo dădeam de o roată mare, mulți au fost sceptici. Eu abia așteptam să văd marea de sus, să visez, să trăiesc prin valurile ei.
Mergând descopeream un micuț Tour Eiffel. Am vrut să urcăm în el, dar nu era deschis.
Am fost plăcut surprinși de tot ce arăta stațiunea.
Seara urma să avem petrecerea pe care o așteptau toți, cea de final, când a venit tortul nu știam dacă să fim triști sau fericiți că ne-am cunoscut.
Oamenii se întâlnesc în diverse momente ale vieții, după fiecare pornește pe drumul său, depinde mult de cât de puternice sunt legăturile cu cineva pentru a fi de durată. O activitate te poate lega temporar de niște oameni, dar doar timpul arată prietenii adevărați.
Dimineața mergeam să vedem răsăritul.
Iar apoi urma să plecăm, pregătiți de examenul maturității.
Unui pierde-vară
E supărat din cale-afară
Amicul nostru licean:
De ce îi spun toți pierde-vară,
Când el doar ce-a pierdut un an?!
Unui licean
Întrebat abil, cu rost:
Eminescu, cine-a fost?
A răspuns, cam pus pe sfadă:
E în București… o stradă…
Zbori
Zbori… Zbori lin, maestre, printre stele
Năframa să o punem pe masă,
Şi să ne pierdem în anii de liceu.
Eram în prag de vis, de neatins.
Zbori, zbori, pasăre de necuprins.
0 comentarii